Despre tatuaje, piercing, schimbare de sex…

 

La momentul actual, este foarte la modă faptul de a ne manifesta libertatea în orice mod considerăm noi a fi bine. Să te ferească Dumnezeu să-i mai atragi cuiva atenția că nu a făcut bine ceva, pentru imediat vine cu replica, de obicei cu ton indignat: ” Dar, ce? Am tot dreptul…”! Este, însă, o diferență FOARTE MARE, între dreptul la libertate, așa cum era perceput înainte de 1990 și felul  în care este percepută/înțeleasă libertatea acum! Dacă înainte de 90 eram deranjați de faptul că nu aveam dreptul la a avea o părere, la creativitate, la o glumă sau, mai mult, faptul că eram ținuți în foamete, frig,  întuneric și frică, iar acest lucru determina o revoltă (de multe ori mocnită), acum, toate aceste drepturi sunt normalități despre care, cei mai tineri, nu au habar cum s-au obținut. Câte generații, dinaintea noastră, s-au luptat pentru toate drepturile de care astăzi ne bucurăm!! Istoria, de care nu vrem să mai auzim, este plină de astfel de povestiri… Toate, cu sacrificii imense! S-au luptat pentru DEMNITATE, pentru NEATÂRNARE (ce-o fi aia?), pentru credința în Dumnezeu… Apropo, subiectul articolului se referă la tatuaje, piercing, schimbare de sex… Toate acestea sunt declarații înaintea lui Dumnezeu cum că ar fi greșit…! Nu ne-a făcut suficient de frumoși și/sau compleți. Știm noi mai bine dacă trebuie să fim bărbați sau femei sau…(?) EL a greșit! Nu ne-a ”tatuat” suficient cu gene, sprâncene, buze…! Noi trebuie să ”completăm” ”scăpările” lui Dumnezeu…

Un preot, la o conferință,  a pus o întrebare unui episcop – dacă vin la biserică, pentru cununie, doi oameni, dintre care unul (ori poate amândoi) au făcut schimbare de sex, se poate face cununia? Nu a primit nici un răspuns clar. I s-a răspuns, doar, că va fi luată în vizor chestiunea cu pricina…

 Aș răspunde eu:

  1. Îmi este greu să cred că cineva care a făcut operație de schimbare de sex, ar fi interesat de cununie (binecuvântatrea lui Dumnezeu).
  2. Chiar dacă ne-am întâlni cu asemenea situație, ar trebui să cerem certificatele de botez ale ”mirilor” (și de cununie ale nașilor). Botezăm copiii de mici și , dacă la botez apare numele ”Alexandra”, cum vine ”Alexandru” să fie cununat? A fost botezată ”roaba lui Dumnezeu” ”Alexandra”, iar acum vine ca bărbat? Unde mai e Dumnezeu-Creatorul?? Și ce treabă mai are persoana respectivă cu Biserica??

Oricum, fac observația că mulți dintre oamenii de astăzi nu mai au nici o treabă cu Dumnezeu! Ne-am întors la vremuri păgâne, demult apuse… dinainte de Hristos. Tatuajele, piercingul (etc), sunt practici întâlnite la popoare păgâne, necivilizate. Celor ce  vin cu ideea că suntem în secolul al 21-lea și că acum avem ”drepturi” și sunetm ”emanicipați”, le-aș spune că, da, suntem în secolul meționat, dar că ne-am întors la vremuri de sălbăticie primară. Dovada o găsim pe toate posturile de televiziune: ce altceva decât lupte de sclavi-gladiatori reprezintă luptele de K1 și  altele din categorie…? Violența se vinde, place, can-can-ul, de asemenea… Nu ne-am deșteptat cu nimic! Demult a spus înțepciunea populară: ”vorba lungă e sărăcia omului” – dar cine mai e interesat de înțelepciune? Nici doi bani nu mai valorează! Toată lumea aleargă astăzi după bani și faimă și, de atâta alergare, ne trezim, în final, mai săraci. Dar, da, avem drepturi: dreptul de fi, în egală măsură, deștepți sau proști, liberi sau sclavi (cu impresia de libertate), frumoși sau manipulați că suntem frumoși, dar, în realitate, urâți… Depinde ce alegem. După părerea mea, tatuații, cu cât sunt mai ”bogați” în tatuaje, sunt mai hidoși! Unii nici măcar nu mai arată a oameni! Dar e la modă… Observația-îngrijorarea mea este alta: oamenii, sub influența atotputernică a tot ce înseamnă ”media”, nici măcar nu își mai dau seama de faptul că păcatul întunecă mintea în așa măsură, încât ajunge să considere frumosul – urât, iar urâtul – frumos! Despre aceste vremuri de indiferență și ură ne-au vorbit, de-a lungul vremurilor, Sfânta Scriptură, Sfinții Părinți, preoții… cine să-i asculte/citească? Părintele Arsenie Boca, un mare Sfânt, apropiat zilelor noastre, a vorbit clar, răspicat, despre toate acestea. Cine are urechi de auzit…!

Anunțuri

Indescriptibilul sentiment…!

    Într-o seară, întorcându-mă cu soția de la o aniversare, am intrat în casă… intrând, am constatat, cu surprindere, că ceva lipsea din casă! Rotind, într-o fracțiune de secundă, privirea, am făcut ”inventarul ” lucrurilor: televizorul era la locul lui, mobilele, la locul lor, alte obiecte, la locul lor.. Dar ce lipsea? Imediat mi-am dat seama: nu lipsea nimic! Lipsea „Cineva”. Copilul…! Avea 4 ani. Nu pot descrie senzaţia de pustiu…! Atunci a fost momentul când Bunul Dumnezeu m-a luminat să înţeleg ce înseamnă prezenţa copilului/copiilor în viaţa unei familii!!! Nu există bucurie mai mare în viața unei familii, nici împlinire, decât existența copilului/copiilor! Orice ai avea material, oricât te-ai distra, orice… nu se compară cu prezența unui copil…!!! Adevărul e că până să-l/i ai nu simți nici o lipsă… Abia după ce îi ai, îți dai seama, dacă, printr-o împrejurare nefericită, nu îi mai ai! E un gol pe care nimeni și nimic nu îl poate umple.

    ”Mai copilăresc, sunt prea tânăr(ă)…!”

    Sunt uimit când aud oameni (bărbați sau femei) spunând, la vârsta de 30 de ani sau chiar mai mult, că nu vor să se căsătorească sau, în cazul în care sunt deja căsătoriți, că nu vor să facă copii, argumentând că vor să mai ”copilărească”! Despre ce vorbim??? Cum să o luăm? Psihologic? Legal??  Cum vreți să discutăm, în ce termeni?

   Hai să încercăm varianta legală: din punct de vedere legal, o persoană ajunsă la vârsta de 18 ani, are dreptul de a conduce un autovehicul pe drumurile publice, fie că e un auoturism de mici dimensiuni sau un utilaj greu… Are drept de vot, dreptul de a întreține relații sexuale liber consimțite… orice…

   De asemenea, de aici recurg și niște responsabilități, de unde și răspunderea în fața legii. Atunci, de ce la vârsta de 30 de ani unii se consideră, din proprie voință, ”copii”? Cine sau ce le dă acest drept?? Dacă e așa, o chestiune de alegere, atunci să declare pe proprie răspundere, când e matur, să știm, noi, ca societate, când îi recunoaștem dreptul de a vota, de a conduce mașina, de a întreține relații intime… nu merge să spui, pe de o parte, că ești o persoană matură și că ai drepturi, dar, în alte aspecte ale vieții, să te (auto)declari „copil”! Viaţa  trebuie asumată aşa cum e, pe de-a întregul! Ori eşti copil ori NU! Dacă nu mai eşti copil, atunci trebuie să intri în „rândul lumii”: să îţi asumi posibilitatea înfiinţării unei familii, cu tot ceea ce înseamnă ea: responsabilitatea/grija faţă de partenerul de viaţă, grija faţă de copii etc… A-ţi „asuma” doar ceea  ce îţi place/convine din „oferta” vieţii, nu e semn de maturitate! Dimpotrivă, e semn că nu înţelegi viaţa! (Şi aici deja am intrat pe planul psihologiei). Şi e grav!!! Din nefericire, tot mai mulţi oameni gândesc şi se comportă aşa, iar acest „model” (pus între ghilimele pentru că e un fals model) este acceptat din ce în ce mai des ca „normalitate”. Treziţi-vă, oameni buni!!! NU E NORMALITATE! Nu putem umbla cu două măsuri! Nu e normal!! E ori/ori…!

   E un mare adevăr faptul că a creşte un copil nu e lucru uşor. Nopţi nedormite, muncă pentru a-i asigura cele necesare, preocupare pentru a-l educa… multe…! Dar şi satisfacţiile…! Nu există cuvinte prin care să se poată descrie cum îţi poate umple viaţa un copil. Chiar nu există! Îmi aduc aminte de mărturia cutremurătoare a unei doamne, care, de pe vremea comunismului, a ocupat funcţii importante: director de fabrică, după revoluţie, o firmă de succes, dar, ca în orice situaţie, vine vremea când trebuie să te retragi… Asta e! Vârsta… Persoana în cauză nu a avut timp de responsabilităţile unei familii, pentru că a fost mai mult preocupată de „viaţa ei”. Frumoasă, nimic de zis, dar a ajuns în situaţia în care, pesionară, mărturisea că a ajuns invidioasă pe femeia de serviciu de la firmă, care avea doi fii şi care îi mai deschideau uşa, din când în când, să o întrebe „ce mai faci, mamă?”, în timp ce dumneaei avea doar vizitatori care erau interesaţi doar de capacităţile financiare…

   Avortul

   Nu de azi, de ieri se discută despre avort. Problema nu e nouă sub soare, dar se pare că am ajuns într-o fundătură: femeia are dreptul sau nu să facă avort? Prin anii 90 americanii au făcut un film intitulat „strigătul mut” (https://www.youtube.com/watch?v=Jg2V7rmArsw), prin care demostrau că sarcina respectivă e un copil viu, foarte mic ce-i drept, dar care ştie când urmează să fie ucis! Doar că nu se poate apăra! Vă întreb: de ce, dacă omorâm un om născut, facem puşcărie, iar dacă ucidem unul nenăscut, dar viu, nu ar trebui să existe consecinţe? Nu e viu? Dacă nu e viu, cum se dezvoltă în pântecele mamei?

    Dar despre consecinţele psihologice asupra femeii care face avort, nu mai vorbeşte nimeni?

    Ce să mai spunem despre suspiciunea că, cele mai multe dintre cancerele uterine au drept cauză avortul/urile? Nu cunosc un studiu care să fi demonstrat cu certitudine relaţia directă dintre acestea, dar anumite statistici iau în calcul şi această posibilitate…

    Copil nedorit

    Un profesor de la o scoala de medicina a confruntat studentii sai cu urmatoarea situatie spunand : ” Am sa va redau istoricul unei familii. Tatal are sifilis. Mama are TBC. Au avut deja patru copii. Primul este orb. Al doilea a murit imediat dupa nastere. Al treilea este surd. Al patrulea are TBC. Mama este insarcinata. Parintii ar dori sa faca avort. Care este decizia voastra ca viitori specialisti ? Ce credeti ?”
Cei mai multi dintre studenti au recomandat avortul.
„Felicitari, le-a spus profesorul. Tocmai l-ati ucis pe Beethoven !”

O adolescentă este însărcinată. Nu este căsătorită. Logodnicul ei nu e tatăl copilului, şi e supărat. Plus că trăiesc în sărăcie…. Aţi recomanda avortul? Dacă răspunsul este da, tocmai l-aţi ucis pe Iisus Hristos.

    Mai putem adăuga şi violul…  O mărturie… o femeie frumoasă şi din punct de vedere fizic şi din punct de vedere sufletesc… Aş vrea să vă spun mai multe… Dar, ca să nu vă plictisesc, o voi lăsa pe ea, să vă vorbească… https://www.youtube.com/watch?v=Lo6M4NddxeI

                                                                                                                                         26.03.2017

 

DESPRE DUMNEZEU

           Un bun prieten îmi trimite un sms, anunțându-mă că o cunoștință își face blog despre Dumnezeu și mă îndeamnă să mai scriu și eu câte ceva, pentru că mi se ocupă nișa! M-a pufnit râsul! Auzi, mi se ocupă ”nișa”! De parcă vorbitul despre Dumnezeu ar putea ocupa un spațiu al cuiva (abuziv eventual), de către altcineva… Să lămurim lucrurile: a vorbi  sau a scrie despre Dumnezeu, care  e infinit, din orice punct de vedere L-am aborda, nu presupune existența unei limite. Nu are cum. Din moment ce e infinit, chiar dacă am încerca să-L cuprindem în cuvinte, ar trebui să scriem la infinit…! Deci, nu mi se ocupă ”nișa”!

M-am gândit, totuși, la sfatul bunului meu prieten și mi-am dat seama că e ceva interesant în acesta, e un iz de adevăr… Și anume, aș putea enumera două aspecte:

  1. O chestiune personală: da, nu am mai scris de mult.
  2. O datorie morală: Hristos le răspundea fariseilor care îl îndemnau să-și certe ucenicii, la intrarea în Ierusalim: ”Dacă vor tăcea aceştia, pietrele vor striga”. Deci, dacă un preot, care are datoria de a-i învăța pe oameni, tace, atunci cine să vorbească?

Acum, nu aș vrea să se interpreteze că numai un preot are dreptul să vorbească despre Dumnezeu, dar se pune problema CUM se vorbește despre Dumnezeu! Și ca să exemplific, vă voi istorisi un moment din timpul facultății: la un curs, unul dintre profesori, vorbea despre un teolog protestant, care afirma că persoana istorică a lui Iisus Hristos nu a existat. Auzind afirmația, am rămas uimit, dar, revenindu-mi, l-am întrebat pe profesorul respectiv  de ce mai e numit ”teolog”. Răspunsul m-a lăsat total nelămurit: ”Pentru că așa i se spune”. Mi-aș fi dorit să continuăm dialogul respectiv, doar că profesorul era grăbit să își termine cursul de predat, în scurtul timp rămas până la pauză, așa că am renunțat. Acest lucru nu m-a oprit însă de la reflecții personale: cuvântul ”teolog” își are originea în două cuvinte din limba greacă: ”teou”, care înseamnă ”Dumnezeu” și ”logos”, care însemnă ”cuvânt”. Prin alăturarea acestora, a ieșit cuvântul ”teolog”, care ar putea fi înțeles ca cel care vorbește CU Dumnezeu (se roagă) sau cel care vorbește DESPRE Dumnezeu. Numai că a vorbi despre Dumnezeu e cu dus și întors… Se poate vorbi și defăimător și/sau greșit, cum făcea și acest ”teolog” protestant… La urma urma urmei, la categoria ”teolog” se încadrează, până la urmă, și cel care îl înjură pe Dumnezeu…

În fine, Sfinții Părinți sunt de părere că cel mai mare ”teolog” e diavolul. El știe toată Scriptura pe de rost… doar că o răstălmăcește și o aplică după canoane proprii… acest fapt se vede și din întreita ispitire a Mântuitorului: diavolul L-a dus în sfânta cetate, L-a pus pe aripa templului Şi I-a zis: Dacă Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos, că scris este: „Îngerilor Săi va porunci pentru Tine şi Te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să izbeşti de piatră piciorul Tău”.

Despre Dumnezeu și despre cum poate fi descoperit sau despre cum poate/trebuie să fie relația cu El, s-au scris tone de cărți, care mai de care mai interesante, atât pentru cei cu carte mai puțină, cât și pentru cei cu multă știință de carte… problema este alta: faptul că noi știm atât de puțin! Nu cititm Sfânta Scriptură, nici din Sfinții  Părinți, nici Pateric, nici Filocalie…! Oricum, trebuie spus foarte clar că interpretarea Sfintei Scripturi necesită anumite cunoștințe pe care doar studiile de teologie (seminar și facultate) le asigură. Dar chiar și aici, cărțile scrise până acum, atât de multe fiind, au impus crearea unor departamente specifice în cadrul facultăților de teologie, astfel încât, un teolog, în sensul de persoană care studiază domeniul/fenomenul religios, oricât ar fi de studios, tot nu ar putea cuprinde întreaga materie a teologiei de până acum.

Deci, fără elementele de bază ale teologiei, nu recomand nimănui să arunce cu afirmații la adresa lui Dumnezeu, în orice mediu s-ar exprima acea persoană, în trucât riscul de greși este IMENS!! Nici măcar nu recomand compilarea unor texte scrise de alții, chiar dacă acei ”alții” sunt Sfinți Părinți recunoscuți de Biserică! Diavolul atât așteaptă: intenții bune. După aceea, știe el cum să paveze drumul spre iad, mai ales că însăși Sfânta Scriptură ne avertizează: rătăciţi neştiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu. (Matei  22,29);  Omul firesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi nu poate să le înţeleagă, fiindcă ele se judecă duhovniceşte (I Corinteni 2,14); …Nu este de mirare, deoarece însuşi satana se preface în înger al luminii (II Corinteni 11, 14); Se vor scula hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor face semne şi minuni, ca să ducă în rătăcire, de se poate, pe cei aleşi (Marcu 13, 22)!

Concluzia…

26.02.2017

 

AFIRMAȚII PERICULOASE

După aflarea rezultatului de la referendumul din Marea Britanie, domnul Adrian Năstase, fost prim-ministru al României, a afirmat că Germania, după 70 de ani, a câștigat războiul cu Marea Britanie.

Afirmația mi se pare foarte periculoasă, întrucât istoria ne-a dat câteva lecții de care ar trebui să ținem cont!

Înainte de 1989 ni se părea că lucrurile sunt bicolore (dacă luăm în calcul faptul că albul ar putea fi socotită ”culoare”): alb și negru. Negrul era comunismul, albul – capitalismul. Sentimentul predominant era că occidentul e un bloc unitar, în care lucrurile funcționau standardizat, bineînțeles, standardele fiind  foarte înalte, fără ca noi, românii, să putem face distincția dintre interesele diferite ale țărilor ”occidentului”. Acest sentiment era întreținut și de propaganda vestică ce se strecura pe diverse căi: prin radio (Vocea Americii, Radio Europa Liberă), dar și prin filme. Am fost manipulați constant, pe baza unor realități care, în mod evident, nu ne conveneau. Realitatea românească era următoarea: marea majoritate a românilor erau nevoiți să se trezească la orele 5, de dimineață, pentru ca, pe la 5:30 să se așeze la coadă, pentru ca, la orele 7:30-8, când se deschideau magazinele, să poată să mai ”prindă” ceva de mâncare. Toate erau raționalizate: salamurile, carnea, de orice fel, pâinea, laptele… La momentul evenimentelor din 1989 aveam 14 ani și îmi aduc aminte că, înainte de acestea, doream să îmi fac o atmosferă mai interesantă în cameră. Pentru aceasta căutam să imi pun câteva becuri colorate, dar nu găseam. Colindam magazinele orașului o dată sau de două ori pe săptămână, în speranța că voi găsi. Nici o șansă!

Pe această bază, occidentul și-a manifestat ”puterea”: ne vorbea despre drepturile omului, despre dreptul la opinie, la neînfometare, la a avea curent electric fără întreruperi, la libera circulație și așa mai departe… Nu puteam să nu fim de acord cu ei. Oricum, ne fascinau mașinile lor (mai ales cele americane!), luminile orașelor, magazinele lor (le vedeam doar în filme), bogăția… Nu știam nimic despre șomaj (la noi nu exista așa ceva) sau despre concurența neloială sau despre exploatarea  ”omului de către om” – cum spunea Ceaușescu. Abia după ce ne-am recăpătat libertatea am început să vedem câte ceva și atunci neclar… După ce românii au început să iasă din țară, ne-am trezit că ni se pun vize și interdicții… Propaganda cu libera circulație și drepturile omului a devenit, dintr-o dată, doar propagandă! Cu toate acestea, nu am înțeles vremurile și am continuat, multă vreme, până acum chiar, să vedem occidentul alb… Mai toate campaniile electorale de pe la noi s-au bazat pe această idee, iar politicienii care ne-au solicitat votul, ne-au asigurat că ne vor duce în occident… De fapt un occident (ca nivel de trai) adus în România! În acest sens, am renunțat la relațiile de orice tip cu Rusia, cu Orientul (mai mult sau mai puțin ”îndepărtat”) și chiar cu fostele țări comuniste cu care eram partenere în CAER. Vindeam în fosta URSS alimente, blănuri, mobilă; în Orient – automobile, arme… Lista ar putea continua… dar noi ne-am îndreptat cu totul spre ”unitarul” și ”binefăcătorul” occident! Ce am primit? Păi, șomaj, hip-hop, familii destrămate și ideea că homosexualitatea e ceva normal… Cam atât! E foarte adevărat că și noi avem o mare parte din vină că am importat ceea ce era mai rău, că ne-am lăsat manipulați, că ne-am vândut pământurile, țara! Dar, una peste alta, vedem că Occidentul nu e chiar ”alb”, că nu e unitar, că există mari probleme și acolo, că nu suntem chiar iubiți, la care adăugăm faptul că am pierdut foarte multe piețe de desfacere a produselor noastre, că importăm gaze naturale din Rusia la preț mai mare decât nemții (ei au știut să păstreze o relație bună cu rușii) ș.a.m.d.

Britanicii au ales să iasă din U.E.. E dreptul lor. Lumea se agită și, în toată această agitație, politicienii fac declarații și iau decizii. Pentru noi, ca români, ar trebui să ne vedem interesul… În acest sens nu cred că ar trebui să jignim pe nimeni, nu ar trebui să pornim un război cu nimeni… Nu de alta, dar nu e creștinește! Nu trebuie să fim lingăi, dar nici să dăm dovadă de o ”vitejie” inutilă. Domnul Năstase are dreptul, ca noi toți dealtfel, la o părere personală. Exprimată în spațiul public, aceasta ar putea avea consecințe… deci e cu totul altceva…

Istoria ar trebui lăsată în grija lui Dumnezeu. Grija sau grijile noastre ar trebui orientat(ă)(e) spre un comportament creștin: DEMN și NEDUȘMĂNOS.

Cât privește dorința unor politicieni de a ieși din nou în față prin afirmații șoc, nu ar trebui încurajați de atenția noastră. Personal, cred că nu merită!

Minciuna ca adevăr

   La un talk-show la care a fost invitat și domnul Remus Cernea, mare apărător al drepturilor minorităților sexuale, a fost lansată ideea că ”nu există nici o diferență între familiile heteroxesuale și cele homosexuale”. Afirmația cu pricina, făcută chiar de domnul Cernea, apărea în contextul în care se discuta despre adopția și creșterea copiilor… Domnul respectiv flutura niște hârtii despre care afirma că ar fi niște studii ”științifice” făcute de către niște asociații ale unor psihiatri din SUA. Chiar cineva din platou l-a întrebat dacă (scuzați cacofonia!) chiar nu există…

    Personal, mi se pare o mare, IMENSĂ minciună! Chiar și gândind logic ne putem da seama că așa ceva nu este și NU POATE FI adevărat. Dincolo de logică, stă realitatea altora (întucât la noi, aș zice ”Slavă Domnului”!, la noi încă nu s-a legiferat ”familia” homosexuală). Sunt destule articole şi chiar cărţi şi discuţii pe internet în care anumiţi părinţi au probleme în a explica copiilor lor o chestiune fundamentală: de ce unii copii au mamă şi tată, iar alţii au două mame sau doi taţi.

   Bineînţeles, apărătorii relaţiilor de tip homosexual, au şi găsit răspunsul pe care părinţii acestor copii ar trebui să-l „administreze”: pentru că au dreptul.

   În contextul libertăţii pe care o avem (chiar de la Dumnezeu), cred că este cazul să revizuim puţin libertatea noastră… Avem dreptul să fim proşti? Avem. Avem dreptul să fim răi? Avem. Avem dreptul să ne distrugem? Avem. Aceasta este o discuţie doar la nivel teoretic, o „filozofie” abstractă, rigidă şi reducţionistă. Discuţia nu se poate purta doar în termeni teoretici, ci, neapărat, în termenii realităţilor care ne definesc!  Iar dacă lucrurile stau aşa, atunci să vedem: o nouă viaţă umană apare în relaţia dintre un bărbat şi o femeie. Chiar dacă, vreodată, am putea schimba, din punct de vedere „tehnic” acest lucru, NU ar fi BINE. Chiar dacă avem dreptul să fim proşti, acest lucru nu ar însemna implicit şi faptul că e bine! Chiar dacă ne putem distruge, nu înseamnă că e (sau ar fi) bine… Şi tot aşa…

   Cât priveşte creşterea copiilor,  CLAR este faptul că, un copil crescut de mamă şi de tată are alte trăsături psihologice decât unul crescut în familii homosexuale. Un copil are nevoie de ambii poli, masculin şi feminin pentru a fi echilibrat. Nu vreau să fac referire aici la cazurile excepţionale, ci doar la cazuistica generală. Citeam undeva, acum mai mulţi ani în urmă, despre un tată (sau o „mamă” – iertaţi-mi confuzia!), care se plângea colegilor de serviciu că fiul înfiat nu e homosexual. Dar chiar aşa! Cum se stabileşte într-un cuplu de homosexuali cine e „mama” şi cine e „tata”? E o chestiune „administrativă”, juridică, ontologică…? Până la urmă e o curiozitate pe care, probabil, nu ar trebui să o am, pentru că nu mă priveşte, dar nu pot să nu remarc confuzia şi, mai ales, faptul că, acceptând varianta „familiei” homosexuale, dar şi homosexualitatea în sine ca „normalitate”, ducem lumea de râpă…!

  Homosexualitatea nu e ceva nou. Şi Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre acest lucru în epistola sa către Romani, dar niciodată nu a fost recunoscută ca „normalitate”. Până la urmă, dacă tot vorbim despre libertate, mă bucur de faptul că şi aceste persoane au drepturile lor! Nu îi urmăreşte nimeni pe aceşti oameni să vadă ce fac în intimitatea lor. După ştiinţa mea nu avem legi care să-i condamne la moarte sau la închisoare. Au drepturi cetăţeneşti ca oricare cetăţean. Dar a ne cere să-i acceptăm ca familie, ar însemna să coborâm familia la gradul de NIMIC, ar însemna să dăm o lovitură VIEŢII, să atacăm însuşi fundamentul existenţei noastre. Pentru cei care vin cu argumentul că nu suntem în pericol de aşa ceva, i-aş întreba: cine ne garantează nouă şi cine ne poate spune care vor fi consecinţele pe termen lung? A încerca să schimbăm fundamentul vieţii, mi se pare extrem de periculos! Deja ne-am jucat prea mult şi deja suntem într-un vârtej din care nu ştiu cum putem ieşi, iar a  agrava situaţia şi mai mult, cred că va duce la distrugerea acestei lumi. Dar încă mai putem face ceva… În primul rând, să nu mai prezentăm minciuna ca adevăr!

Ce duh ne stapaneste?

Intrând într-un magazin din Ungaria dăm de nişte vânzătoare zâmbitoare şi binevoitoare. Toate bune şi frumoase până când am început să vorbim româneşte. Moment în care şi-au schimbat brusc expresia feţei.

Duş cu bere la pădure

Maratonista noastră Constantina Tomescu, una dintre puţinele atlete românce de certă valoare, cea care a obţinut medalia de aur la Jocurile Olimpice de la Beijing în 2008, după ce mai obţinuse la Campionatul Mondial de la Helsinki medalia de bronz, a venit în ţară pentru a-şi petrece timpul cu familia, dar şi pentru a se antrena. Unul dintre antrenamente l-a făcut în pădurea Snagov, lângă Bucureşti. În pădure, cum e românul, mai un mic, mai o bere, mai o manea, mai cu chef, mai fără chef, unii şi-au găsit ca distracţie să o stropească pe atletă cu bere. Umilinţă greu de suportat. Dar se pare că noi, românii, atât putem!

România profundă?

Domnul Dan Puric are un discurs foarte interesant despre „poporul român” şi „populaţia” României. El afirmă că nu e totuna populaţia României de azi cu poporul român. Există, în opinia dumnealui, o „Românie profundă”, care a rămas nezdruncinată ca o esenţă tare, care iese la iveală în momentele cele mai importante ale istoriei noastre. Mă tem însă că această „Românie profundă” a domnului Dan Puric e extrem de aproape de dispariţie, dacă nu cumva deja a dispărut. Nu mai vedem nimic în jurul nostru care să fie respectat ca valoare reală. Ne tot plângem că alţii ne privesc ca pe nişte oameni de nimic sau mai rău decât atât. Ne revoltăm şi protestăm. Degeaba!

Lebede pe grătar şi alte isprăvi „made in Romania”

Imaginaţi-vă: Viena, oraşul culturii, al muzicii clasice, oameni civilizaţi, cultivaţi, totul aşezat într-o perfectă armonie, lebedele plimbându-se graţios pe lac… Într-o bună dimineaţă, plecând la serviciu sau într-o plimbare, vienezii au parte de un puternic miros de friptură cu care nu sunt obişnuiţi! Mirosul vine dintr-o zonă în care nu ar trebui să fie nimeni, pentru că acolo e iarbă pe care nu are voie nimeni să o calce… şi NU o calcă! Dar în dimineaţa aceea cineva demonstrează că se poate călca, fără jenă! Ba, mai mult, cei ce o calcă au sucit gâtul la câteva simboluri ale graţiei, le-au pus pe jar, şi, în sunet de manele, mănâncă grosolan! Nişte ţigani români, cărora nu le pasă de simbolurile graţiei! Lor le e foame! Ce-i interesează pe ei de reguli sau sensibilităţi? Îi doare în papuci!

Italia: locuri în care te puteai plimbai nestingherit doar cu gândurile tale… devin coşmar! Nimeni alta decât hâda moarte te aşteaptă de după un colţ sau copac sub chipul unui român! Chiar dacă nu ai mare lucru la tine, nu contează. Eşti sortit pieirii!

Anul 1997. Am fost plecat cu un alt grup de români în Franţa. Grupul mai mare, aproximativ 50 de oameni. La întoarcere, oprire la Munchen, în Germania. Ghidul ne spune să plecăm câte trei-patru, eventual cu cineva care a mai fost pentru a nu ne rătăci. La orele 18, toată lumea la autocar, se va da plecarea. Zis şi făcut. Toată lumea la ora convenită era la autocar, mai puţin unul care nu mai apărea. După încă o jumătate de oră apare maşina poliţiei, opreşte în dreptul nostru şi întreabă dacă noi suntem cu …respectivul. Da, suntem! Suntem chemaţi atunci să îi urmăm la sediul poliţiei pentru că trebuie să plătim o amendă de 1000 de mărci pentru că împricinatul a fost prins într-un magazin sustrăgând o pereche de adidaşi. După îndelungi negocieri, individul ne este dat în grijă, minor fiind încă (17 ani), cu interdicţie de intrare în spaţiul Schengen pentru 5 ani şi interdicţia de a coborî din autocar până la ieşirea de pe teritoriul Germaniei. Mai dureros decât toate a fost însă remarca de la final: „Când sună telefonul şi suntem anunţaţi că e vorba de un furt, imediat ne gândim că e vorba de un român!” Mi-a crăpat obrazul de ruşine!

De ce dorm românii?

Trecut-au anii, dar din răi şi hoţi cum eram (mai cu perdea), am devenit mult mai răi şi mult mai hoţi! Dacă domnul Dan Puric ar fi vorbit la acea vreme despre „România profundă”, m-aş fi entuziasmat, plin de speranţă. Acum însă, după atât de mizerabila imagine a României, apare câte cineva care parcă o mai poate salva. Mai auzim de câte un român că are valoare şi că cineva îi recunoaşte valoarea. Femeia aceasta, Constantina Tomescu, la 38 ani dă exemplu de voinţă şi de o putere extrordinară şi aleargă 42 de kilometri, urcând pe cea mai înaltă treaptă a podiumului, apoi vine în ţara ei şi o stropesc nişte terchea-berchea cu bere. Halal distracţie!

De ce dorm românii şi creştinii şi nu iau atitudine în faţa unor asemenea mojicii? Oare toată lumea tace ca şi cum ar fi de acord cu asemenea manifestări? Sau doar o parte a presei mai are curajul să spună unor lucruri pe nume? Restul suntem morţi? Vorbim despre Înviere, despre pogorârea Duhului Sfânt şi roadele Lui, despre iubire şi altele. Suntem departe de mai fi creştini autentici! Suntem nişte bieţi mojici, demni… de milă, de plâns! Şi ne mai întrebăm de ce lucrurile merg prost în ţara asta?

Varujan Vosganian, fiind luat la întrebări în legătură cu ceea ce fac politicienii în ţara asta, a răspuns revoltat: „Politicienii? De ce mă întrebaţi de politicieni? Politicienii sunt exact ca aceia care i-au ales. Politicienii s-au născut într-o familie, au primit o educaţie, au făcut o şcoală şi au ajuns politicieni pentru că cineva i-a votat. Nu s-au născut politicieni!” Oricum, cine îi opreşte români să fie de bun simţ? Nimeni. Doar propria lipsă de educaţie şi bun simţ ce se dobândesc de obicei în primii 6-7 ani de acasă.

Puţin aluat…

Peste cine să Se mai pogoare Duhul Sfânt? Căci roadele Duhului sunt: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curaţia; împotriva unora ca acestea nu este lege.(Ga 5, 22-23). Se pare că tot mai mult dispreţuim cele sfinte şi ne comportăm nu ca făpturi divine, ci ca unele neraţionale.

Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă astfel: „Voi alergaţi bine! Cine v-a oprit ca să nu vă supuneţi adevărului? … Puţin aluat dospeşte toată frământătura. O, de s-ar tăia de tot cei ce vă răzvrătesc pe voi! Căci voi, fraţilor, aţi fost chemaţi la libertate; numai să nu folosiţi libertatea ca prilej de a sluji trupului, ci slujiţi unul altuia prin iubire. Căci toată Legea se cuprinde într-un singur cuvânt, în acesta: Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Iar dacă vă muşcaţi unul pe altul şi vă mâncaţi, vedeţi să nu vă nimiciţi voi între voi. Zic dar: În Duhul să umblaţi şi să nu împliniţi pofta trupului. ( Ga 5, 12-16). Vă recomandăm tot capitolul.

http://www.constiintaortodoxa.ro/component/content/159.html?task=view

Pentru tine si pentru mine

Hristos a înviat! Nu am auzit câţi dintre dumneavoastră stimaţi cititori au răspuns cu: “Adevărat a înviat!”, dar mă tem că din ce în ce mai puţini răspund cu sinceritate! Ah, pesimist mai e omul ăsta! – veţi spune în gând unii dintre dumneavoastră. Nu mai citesc! Vă rog să aveţi răbdarea de a citi! S-ar putea să găsiţi unele soluţii la problemele ce vă frământă.

Pentru cine a înviat Hristos?

În principiu pentru noi toţi! Ne-a invitat şi pe noi să fim participanţi la Înviere. Cum? În două moduri: primul, şi cel mai important, este cel sufletesc. Al doilea mod este Învierea de la judecata finală. Sufletul nostru, deşi e nemuritor, pentru că el este “suflarea de viaţă” a lui Dumnezeu (Facere 2, 7) suferă un fel de „moarte”. Sfinţii Părinţi o numesc „acedie” (akedia – gr.). Sufletul nostru „moare” prin păcat şi prin greşelile pe care le face (mai ales prin cele repetate). De la bun început Şi-a chemat ucenicii la Înviere, chiar dacă aceştia nu aveau pe atunci capacitatea de a înţelege importanţa chemării: „Iar Iisus i-a zis: Vino după Mine şi lasă morţii să-şi îngroape morţii lor. “ (Matei 8, 22). Altfel spus: „lasă morţii sufleteşte să-şi îngroape pe cei ce au murit şi cu trupul! Tu vino după Mine!”. Sau renunţă puţin la ale tale ca să te umpli cu ceva mai înalt, mult mai înalt decât orizontala plictisitoare în care trăieşti zi de zi: mănânci, bei, dormi, munceşti, te uiţi la cei din jurul tău şi… atât! Priveşte spre cer şi spre Cel ce l-a creat! Priveşte şi pe VERTICALĂ! (CRUCEA: orizontala trupului unită cu verticala sufletului) Dar numai cel ce renunţă puţin la el şi caută şi la înaltul cerului poate deveni participant la Înviere. „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie” (Luca 9, 23, Marcu 8, 34, Matei 16, 24), pentru că „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6). Cu alte cuvinte fără Cruce, răstignire şi moarte trupească nu avem cum să discutăm despre Înviere. Învierea ne rămâne străină.

Minunile din preajma noastră

Sfântul Apostol Pavel notează: “Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele.” (Galateni 5, 24). Răstignim patimile şi poftele, renunţăm la prea-plinul nostru, la mândria şi egoismul nostru şi ÎNVIEM. Renunţăm la plăcerile noastre şi redescoperim ce înseamnă bucuria de a mânca şi petrece şi a ne bucura de lucruri simple ale vieţii, pe care fără post nu prea le mai băgam în seamă. Câţi dintre dumneavoastră se mai bucură de faptul că răsare soarele sau că răsare iarba? Două „banalităţi”! Dar dacă soarele pe care mulţi îl înjură, nu ar mai răsări? Uite, aşa, într-o dimineaţă, la ora 8 nu e răsărit şi dacă nici la 9, nici la 10 şi nici altă dată nu ar mai răsări, să vedeţi ce minune ar fi de fapt răsăritul! Dar cine să mai observe o asemenea banalitate? Omul care iese din cutia de chibrituri cu multe etaje şi care se suie grăbit într-o cutiuţă cu patru roţi pentru a ajunge disperat la locul muncă sau „scârbici”, aşa cum tot mai mulţi spun astăzi, pentru ca apoi să se grăbească să se ajungă „acasă” (mai ştim ce înseamnă „acasă”?), să se uite la o altă cutiuţă cu ecran, la ce se mai întâmplă în lume (de parcă toate informaţiile acestea i-ar folosi), acesta să observe că Dumnezeu i-a spus: „bună dimineaţa” sau „noapte bună”? Hmm… Îmi povestea cineva că timp de opt ani a fost atât de ocupat cu serviciul încât nu s-a mai uitat la cer, iar după aceşti opt ani, plecând în interes de serviciu în Australia a fost invitat la scurtă plimbare pe ocean. Şi stând pe vaporaş s-a uitat la cer. Şi a constatat: „ce cer frumos au ăştia!” Întorcându-se în România şi-a făcut timp, în sfârşit, să meargă până la Sinaia. Coborând din maşină şi-a aruncat privirea spre cer. Şi… stupoare! Cerul era la fel de frumos ca şi cel din Australia! Acelaşi… nu-i aşa? Tot timpul însă ni se pare că ceea ce au alţii e mai frumos. De aici invidie, concurenţă nebună şi orbire. Uneori minunile se produc lângă noi, valorile sunt aici, sub nasul nostru, dar nu mai avem ochi să le vedem, deşi culmea cu ochii trupului vedem foarte bine! Dar ni s-au închis ochii sufletului!

Ajunge zilei răutatea ei!

 Hristos, Domnul: „Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult! Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona. De aceea zic vouă: nu vă îngrijoraţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea? Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună in jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele? Şi cine dintre voi, îngrijorându-se poate să adauge staturii sale un cot? Iar de imbrăcăminte de ce vă îngrijoraţi? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia. Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se arunca în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, putin credincioşilor? Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Că după toate acestea se străduiesc neamurile; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele. Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă. Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei!” (Matei 6;23-34)

Pentru fiecare dintre noi

A treia zi de Paşti nu a mai fost liberă, pentru că bravii noştri conducători că năravuri comuniste se „îngrijesc” de „binele” nostru: ne pun repede la treabă, ca nu cumva să nu prosperăm material. Îmi vine să râd! Oare nu vedeţi că lepădându-L pe Dumnezeu şi făcându-ne dumnezeu din cele materiale (ce idolatrie!), de fapt suntem din ce în ce mai bolnavi? „Cine nu adună cu Mine risipeşte!” (Matei 12, 30). „Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde; iar cine-şi va pierde sufletul pentru Mine, acela îl va mântui” (Luca 9;24); adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură (Matei 6,20).

Şi încă ceva: „Cine are urechi de auzit să audă!” (Matei 11;15): Hristos a înviat pentru noi!

http://www.constiintaortodoxa.ro/component/content/101.html?task=view