De ce au succes așa-zișii „speak-eri motivaționali”?

  În ultima vreme, observ că, din ce în ce mai mulți oameni, ascultă, cu diverse ocazii, anumite persoane, denumite (cum altfel decât în „rom-gleză„?) „speak-eri motivaționali”.

  Unii dintre ei, sunt buni: spun niște lucruri de substanță, e clar faptul că au o cultură vastă, experiență de viață, într-un cuvânt, știu ce spun. Pe lângă aceștia, există mulți alții, care-și atribuie nu doar titulatura de „speak-eri” și ”motivaționali”, ci și pe aceea ”de succes”. Cei mai mulți dintre ei sunt lipsiți de calitățile enumerate mai sus. Situația aflată sub observație m-a pus pe gânduri… Ce-i face pe acești oameni să fie „de succes”?

1. Nu cred că, cei mai mulți dintre ei, sunt „de succes”! – există o modalitate foarte simplă și eficientă, mai ales pentru cei neavizați, de a-i face citiți pe aceștia „de succes”: sunt prezentați așa, ceea ce stârnește atenția și curiozitatea potențialului cititor/ascultător. Este extrem de simplu să manipulezi în acest fel: fie te prezinți singur ca fiind „de succes”, fie rogi un prieten   (sau un grup de prieteni) să facă acest lucru pentru tine… Și, uite așa, ajung unii…!

2. Din perspectiva cealaltă, a ascultătorilor/cititorilor, am remarcat următoarele:

  • mulți dintre aceștia nu prea au fost pe la școală ori, dacă au fost, au fost ca și absenți… S-au trezit în fața realităților vieții și nu știu ce li se întâmplă… Se simt frustrați, nedreptățiți… Până la un anumit punct, viața a fost simplă și frumoasă: aveau totul la dispoziție: un loc de odihnă, hrană, haine, telefon mobil, computer, televizor, internet, chiar și bani de buzunar – tot ceea ce e necesar vieții unui om și chiar mai mult – totul gratuit! De multe ori, părinții, în iubirea lor față de aceștia, nu le cer nici măcar să-și aranjeze patul, fără a mai vorbi de altele, mai „complicate”…! Unii dintre acești părinți nici nu au habar de situația școlară reală a copiilor lor, iar când află, alții sunt vinovați…! Acești copii, crescuți în acest fel, atunci când dau piept cu viața, sunt dezorientați! Până atunci au fost preocupați cu visarea doar: viață în Caraibe, petreceri, telefoane „șmechere”, mașini scumpe… ce văd la televizor… Vise! E absolut normal să aibă nevoie de motivație, pentru a continua… Atunci apare „speak-erul” „salvator”!
  • din prima explicație, decurge cea de-a doua: nu sunt cititori de cărți. Un vechi proverb românesc (uitat, clar!!) spune că „cel mai bun prieten al omului este cartea” (unii spun că ar fi câinele – cred că ambii au dreptate – câinii din lumea necuvântătoarelor  vii, cartea – din lumea obiectelor ce ne pot fi „prietene”). Alexandru Vlahuță spunea că: „Nu este altă mai de folos zăbavă, decât cetitul cărților”! Bineînțeles, pe vremea lui Vlahuță (1858-1919), nu exista „net”.
    Totuși, de ce e o problemă faptul că oamenii zilelor noastre nu mai citesc cărți? Un studiu efectuat cu aproximativ 20 de ani în urmă, arăta faptul că, elevii (cu vârste cuprinse între 7 și 15 ani) care privesc mai mult de o oră la televizor, în decurs de 24 de ore, au o capacitate de memorare cu 30% mai mică decât ceilalți. Bineînțeles, studiul este depășit demult! Copiii de astăzi, de când se nasc, sunt lăsați în fața televizorului, iar la vârsta de 2 ani, știu deja, mai bine decât părinții lor, să butoneze tableta, telefonul etc. Personal, „îmi plac” remarcile bunicilor: „Doamne, avem niște nepoți deștepți… Toate cele le știu…”! Numai că „deștepții” ajung niște anafabeți funcționali! Abia la sfârșitul anului 2017 s-au alarmat membrii Academiei Române cu privire la acest fenomen. Rușine! Pe lume trăiți domnilor/doamnelor?? Fenomenul se manifestă demult…! Nu a fost evidentă căderea într-o groapă, al cărei fund deja nu se mai vede, a capacităților copiilor/elevilor care nu mai luau „bac-ul”? Nu dumneavoastră sunteți aceia care au adus modificări regulilor de gramatică, renunțând la cratimă, în anumite situații, iar în altele, la despărțirea cuvintelor, pentru ca greșelile să nu mai fie greșeli? Nu v-ați pus întrebarea unde se va ajunge în ritmul și direcția aceasta?? (Pentru cei ce încă nu știu, un „analfabet funcțional” e o persoana ce cunoaște literele și este, în principiu, capabilă să scrie și să citească, dar nu înțelege ceea ce citește). Oricum, e clar că cineva ne vrea imbecili: nu se mai cultivă memoria, ci doar „creația” (zice-se), adică nu mai trebuie să știm cine suntem, de unde venim, ce rost avem – nimic! Trebuie să fim niște imbecili doar buni de exploatat/manipulat.
    Cartea, mai ales cea de calitate, are menirea de a ne îmbogăți vocabularul, de a ne mări capacitatea de memorare, imaginația… când citești o carte mintea lucrează pentru a crea imagini, vis-a-vis de ceea ce vrea să ne transmită cartea/autorul ei, ceea ce creează memorie pe termen lung… Imaginile „de-a gata” nu creează nici pe departe asemenea memorie, ci dimpotrivă, „spală” creierul! Destul cu această argumentație! Să trecem la următoarea!
  • subiecții în cauză sunt preocupați, în mod excesiv, de partea material-financiară. Lumea de astăzi, prin toate mijloacele, ne „educă” prin/spre materialism. Ceea ce nu au reușit comuniștii, prin mijloace care mai de care mai diverse, au reușit capitaliștii: să scoată până și noțiunea de spiritualitate din mințile oamenilor. Suntem învățați să consumăm cât mai mult. În acest sens, dacă nu ne-am ales un model „de succes”, „ne ajută” mass-media: televiziunile, publicațiile, internetul, ne bagă, efectiv, „pe gât” modele de „oameni de succes”, care dețin mașini scumpe, iahturi, haine, case, femei, bărbați – după caz. Aceștia sunt modelele de urmat… Modestie… Ce-i aia? E pentru  proști! Smerenie? Nici să nu auzim de ea!!! Numai că fără aceste valori morale, nu numai că dispare omenia din noi, dar ajungem și la depresie! Cum? Simplu:
    Văzând acești „oameni de succes” și alegându-i ca model, începi să mergi pe drumul care CREZI că te duce acolo… Ori prin muncă, până la epuizare, ori prin asumarea unor riscuri enorme ori prin furt… Oricum, când vezi cât de departe ești de îndeplinirea visului și când îți dai seama că există posibilitatea ca niciodată să nu ajungi „omul de succes” ce ai visat să fii, ce stare te poate cuprinde? Tristețe, supărare, frustrare, depresie… atunci ai nevoie de un discurs motivațional! Nu contează cine/ce îți spune! Importantă e fantezia, visul… Așa au succes unii „motivaționali”, hrănind egoismul și fanteziile oamenilor!
    Voi încheia cu un text ce-mi va atrage înjurături (celor ce înjură, le mulțumesc anticipat):

  „Nu va adunati comori pe pamant, unde molia si rugina le strica si unde furii le sapa si le fura!  Ci adunati-va comori in cer, unde nici molia, nici rugina nu le strica, unde furii nu le sapa si nu le fura!  Caci unde este comoara ta, acolo va fi si inima ta.  Luminatorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tau curat, tot trupul tau va fi luminat, iar de va fi ochiul tau rau, tot trupul tau va fi intunecat. Deci, daca lumina care e in tine este intuneric, dar intunericul cu cat mai mult!
Nimeni nu poate sa slujeasca la doi domni, caci sau pe unul il va uri si pe celalalt il va iubi, sau de unul se va lipi si pe celalalt il va dispretui; nu puteti sa slujiti lui Dumnezeu si lui mamona!
De aceea zic voua: Nu va ingrijorati pentru sufletul vostru ce veti manca, nici pentru trupul vostru cu ce va veti imbraca; au nu este sufletul mai mult decat hrana si trupul decat imbracamintea?
Priviti la pasarile cerului, ca nu seamana, nici nu secera, nici nu aduna in jitnite, si Tatal vostru Cel ceresc le hraneste. Oare nu sunteti voi cu mult mai presus decat ele?
Si cine dintre voi, ingrijorandu-se poate sa adauge staturii sale un cot?  Iar de imbracaminte de ce va ingrijorati? Luati seama la crinii campului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Si va spun voua ca nici Solomon, in toata marirea lui, nu s-a imbracat ca unul dintre acestia! Iar daca iarba campului, care astazi este si maine se arunca in cuptor, Dumnezeu astfel o imbraca, oare nu cu mult mai mult pe voi, putin credinciosilor?  Deci, nu duceti grija, spunand: Ce vom manca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom imbraca? Ca dupa toate acestea se straduiesc paganii! Stie doar Tatal vostru Cel ceresc ca aveti nevoie de ele.
Cautati mai intai imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate acestea se vor adauga voua!
Nu va ingrijiti de ziua de maine, caci ziua de maine se va ingriji de ale sale! Ajunge zilei rautatea ei! ”-Iisus Hristos –  Sfanta Evanghelie după Matei, cap.6, vers. 19-34.

                                                          Claudiu Enea – 19.05.2018

Reclame

În atenția „mărcii” CTP (domnului Cristian Tudor Popescu).

În emisiunea  ”Jurnalul de seară”, difuzată la ”Digi24” în seara zilei de 17 mai 2018, domnul Cristian Tudor Popescu, vorbind despre trecerea la Domnul (nu în ”neființă”) a regizorului Lucian Pintilie, a adus în discuție problema (dureroasă) culturii în/din România. În acest sens, domnia-sa, a vorbit despre un sondaj făcut de ”ProTV” în rândul românilor, care au răspuns la întrebarea dacă participă la evenimente culturale:  ”Da, mergem la mall și la biserică”. Din atitudinea dumnealui, rezulta, destul de clar, că ”e jale”!  Bineînțeles, cuvintele au fost altele… Românii nu merg la teatru, la cinema, la expoziții, dar merg la mall și la biserică…

Lucruri (ne)amestecate

Aș începe cu (I) mall-ul: în principiu, da, domnule Cristian, aveți dreptate: situația culturii în România este una tragică! Dar, pentru că ați enumerat printre elementele de cultură „cinema”-ul, atunci trebuie spus că destul de multe ”mall”-uri au cinematografe, destul de frecventate de români! Poate chiar mai mult decât biserica… Disecând puțin lucrurile, aș putea spune două lucruri:

  1. Dacă includem în cadrul actelor de cultură mersul la cinematograf, atunci mersul la mall, AR PUTEA FI un act de cultură…
  2. Personal, nu aș include orice film la capitolul ”cultură”, multe dintre acestea fiind, dimpotrivă, modalități de îndobitocire/manipulare a maselor!

(II) Biserica: Țin să vă informez, domnule Cristian, că mersul la biserică, este chiar un act de cultură! Cum? Vă voi explica.

În primul rând, cuvântul ”CULT-ură” are legătură cu cuvântul ”cult” așa cum subliniam puțin mai devreme. Cum de s-a ajuns aici? Simplu: cultul are legătură cu divinitatea. Divinitatea are legătură cu morala; morala, cu omul și cu Creația… Teatrul a apărut ca o formă de educație în democrație, având rolul de a sublinia importanța virtuții vis-a-vis de impostură și/sau de viciu (adică morală). Aceasta era considerată atât de importantă în democrația greacă, încât exista o lege care îi obliga pe cei cu venituri mari să asigure intrarea la teatru a celor săraci!

Pe de altă parte, dacă luăm în considerare cazul particular al BOR, atunci trebuie amintit faptul că, în ”tinda bisericii” s-au practicat învățatul scrislui și al cititului, caligrafia, tiparul. Dacă adăugăm pictura, broderia, arhitectura și cântarea, atât pe note psaltice, cât și liniare, observăm că avem, deja,o întreagă pleiadă de forme de cultură autentică. Adică, în nici un caz nu se poate spune că mersul la biserică nu este un act de cultură, ci dimpotrivă! Învățătura despre respectul față de natură și om, în calitate de elemente create de Dumnezeu, nu se regăsesc NICĂIERI mai convingător decât în biserică!

Așadar, învățătura și practica Bisericii se leagă în mod armonios cu știința, școala, arta – cultura…

Sunt puțin dezamăgit de faptul că, un om ca dumneavoastră, deținătorul unor cunoștințe atât de vaste, din domenii foarte diferite, nu ați reușit să vedeți aceste lucruri! În speranța că nu v-am supărat, vă aduc la cunoștință  toate acestea și aștept cu deosebit interes, din partea dumneavoastră, comentarii pertinente cu privire la diverse aspecte din viața noastră cotidiană, având însă și o perspectivă mai largă, profundă, vis-a-vis de  biserică/Biserică, despre care, așa cum ați dovedit până acum, nu sunteți prea bine informat…!

Cu deosebit respect,

Claudiu Enea

Despre tatuaje, piercing, schimbare de sex…

 

La momentul actual, este foarte la modă faptul de a ne manifesta libertatea în orice mod considerăm noi a fi bine. Să te ferească Dumnezeu să-i mai atragi cuiva atenția că nu a făcut bine ceva, pentru imediat vine cu replica, de obicei cu ton indignat: ” Dar, ce? Am tot dreptul…”! Este, însă, o diferență FOARTE MARE, între dreptul la libertate, așa cum era perceput înainte de 1990 și felul  în care este percepută/înțeleasă libertatea acum! Dacă înainte de 90 eram deranjați de faptul că nu aveam dreptul la a avea o părere, la creativitate, la o glumă sau, mai mult, faptul că eram ținuți în foamete, frig,  întuneric și frică, iar acest lucru determina o revoltă (de multe ori mocnită), acum, toate aceste drepturi sunt normalități despre care, cei mai tineri, nu au habar cum s-au obținut. Câte generații, dinaintea noastră, s-au luptat pentru toate drepturile de care astăzi ne bucurăm!! Istoria, de care nu vrem să mai auzim, este plină de astfel de povestiri… Toate, cu sacrificii imense! S-au luptat pentru DEMNITATE, pentru NEATÂRNARE (ce-o fi aia?), pentru credința în Dumnezeu… Apropo, subiectul articolului se referă la tatuaje, piercing, schimbare de sex… Toate acestea sunt declarații înaintea lui Dumnezeu cum că ar fi greșit…! Nu ne-a făcut suficient de frumoși și/sau compleți. Știm noi mai bine dacă trebuie să fim bărbați sau femei sau…(?) EL a greșit! Nu ne-a ”tatuat” suficient cu gene, sprâncene, buze…! Noi trebuie să ”completăm” ”scăpările” lui Dumnezeu…

Un preot, la o conferință,  a pus o întrebare unui episcop – dacă vin la biserică, pentru cununie, doi oameni, dintre care unul (ori poate amândoi) au făcut schimbare de sex, se poate face cununia? Nu a primit nici un răspuns clar. I s-a răspuns, doar, că va fi luată în vizor chestiunea cu pricina…

 Aș răspunde eu:

  1. Îmi este greu să cred că cineva care a făcut operație de schimbare de sex, ar fi interesat de cununie (binecuvântatrea lui Dumnezeu).
  2. Chiar dacă ne-am întâlni cu asemenea situație, ar trebui să cerem certificatele de botez ale ”mirilor” (și de cununie ale nașilor). Botezăm copiii de mici și , dacă la botez apare numele ”Alexandra”, cum vine ”Alexandru” să fie cununat? A fost botezată ”roaba lui Dumnezeu” ”Alexandra”, iar acum vine ca bărbat? Unde mai e Dumnezeu-Creatorul?? Și ce treabă mai are persoana respectivă cu Biserica??

Oricum, fac observația că mulți dintre oamenii de astăzi nu mai au nici o treabă cu Dumnezeu! Ne-am întors la vremuri păgâne, demult apuse… dinainte de Hristos. Tatuajele, piercingul (etc), sunt practici întâlnite la popoare păgâne, necivilizate. Celor ce  vin cu ideea că suntem în secolul al 21-lea și că acum avem ”drepturi” și sunetm ”emanicipați”, le-aș spune că, da, suntem în secolul meționat, dar că ne-am întors la vremuri de sălbăticie primară. Dovada o găsim pe toate posturile de televiziune: ce altceva decât lupte de sclavi-gladiatori reprezintă luptele de K1 și  altele din categorie…? Violența se vinde, place, can-can-ul, de asemenea… Nu ne-am deșteptat cu nimic! Demult a spus înțepciunea populară: ”vorba lungă e sărăcia omului” – dar cine mai e interesat de înțelepciune? Nici doi bani nu mai valorează! Toată lumea aleargă astăzi după bani și faimă și, de atâta alergare, ne trezim, în final, mai săraci. Dar, da, avem drepturi: dreptul de fi, în egală măsură, deștepți sau proști, liberi sau sclavi (cu impresia de libertate), frumoși sau manipulați că suntem frumoși, dar, în realitate, urâți… Depinde ce alegem. După părerea mea, tatuații, cu cât sunt mai ”bogați” în tatuaje, sunt mai hidoși! Unii nici măcar nu mai arată a oameni! Dar e la modă… Observația-îngrijorarea mea este alta: oamenii, sub influența atotputernică a tot ce înseamnă ”media”, nici măcar nu își mai dau seama de faptul că păcatul întunecă mintea în așa măsură, încât ajunge să considere frumosul – urât, iar urâtul – frumos! Despre aceste vremuri de indiferență și ură ne-au vorbit, de-a lungul vremurilor, Sfânta Scriptură, Sfinții Părinți, preoții… cine să-i asculte/citească? Părintele Arsenie Boca, un mare Sfânt, apropiat zilelor noastre, a vorbit clar, răspicat, despre toate acestea. Cine are urechi de auzit…!

Indescriptibilul sentiment…!

    Într-o seară, întorcându-mă cu soția de la o aniversare, am intrat în casă… intrând, am constatat, cu surprindere, că ceva lipsea din casă! Rotind, într-o fracțiune de secundă, privirea, am făcut ”inventarul ” lucrurilor: televizorul era la locul lui, mobilele, la locul lor, alte obiecte, la locul lor.. Dar ce lipsea? Imediat mi-am dat seama: nu lipsea nimic! Lipsea „Cineva”. Copilul…! Avea 4 ani. Nu pot descrie senzaţia de pustiu…! Atunci a fost momentul când Bunul Dumnezeu m-a luminat să înţeleg ce înseamnă prezenţa copilului/copiilor în viaţa unei familii!!! Nu există bucurie mai mare în viața unei familii, nici împlinire, decât existența copilului/copiilor! Orice ai avea material, oricât te-ai distra, orice… nu se compară cu prezența unui copil…!!! Adevărul e că până să-l/i ai nu simți nici o lipsă… Abia după ce îi ai, îți dai seama, dacă, printr-o împrejurare nefericită, nu îi mai ai! E un gol pe care nimeni și nimic nu îl poate umple.

    ”Mai copilăresc, sunt prea tânăr(ă)…!”

    Sunt uimit când aud oameni (bărbați sau femei) spunând, la vârsta de 30 de ani sau chiar mai mult, că nu vor să se căsătorească sau, în cazul în care sunt deja căsătoriți, că nu vor să facă copii, argumentând că vor să mai ”copilărească”! Despre ce vorbim??? Cum să o luăm? Psihologic? Legal??  Cum vreți să discutăm, în ce termeni?

   Hai să încercăm varianta legală: din punct de vedere legal, o persoană ajunsă la vârsta de 18 ani, are dreptul de a conduce un autovehicul pe drumurile publice, fie că e un auoturism de mici dimensiuni sau un utilaj greu… Are drept de vot, dreptul de a întreține relații sexuale liber consimțite… orice…

   De asemenea, de aici recurg și niște responsabilități, de unde și răspunderea în fața legii. Atunci, de ce la vârsta de 30 de ani unii se consideră, din proprie voință, ”copii”? Cine sau ce le dă acest drept?? Dacă e așa, o chestiune de alegere, atunci să declare pe proprie răspundere, când e matur, să știm, noi, ca societate, când îi recunoaștem dreptul de a vota, de a conduce mașina, de a întreține relații intime… nu merge să spui, pe de o parte, că ești o persoană matură și că ai drepturi, dar, în alte aspecte ale vieții, să te (auto)declari „copil”! Viaţa  trebuie asumată aşa cum e, pe de-a întregul! Ori eşti copil ori NU! Dacă nu mai eşti copil, atunci trebuie să intri în „rândul lumii”: să îţi asumi posibilitatea înfiinţării unei familii, cu tot ceea ce înseamnă ea: responsabilitatea/grija faţă de partenerul de viaţă, grija faţă de copii etc… A-ţi „asuma” doar ceea  ce îţi place/convine din „oferta” vieţii, nu e semn de maturitate! Dimpotrivă, e semn că nu înţelegi viaţa! (Şi aici deja am intrat pe planul psihologiei). Şi e grav!!! Din nefericire, tot mai mulţi oameni gândesc şi se comportă aşa, iar acest „model” (pus între ghilimele pentru că e un fals model) este acceptat din ce în ce mai des ca „normalitate”. Treziţi-vă, oameni buni!!! NU E NORMALITATE! Nu putem umbla cu două măsuri! Nu e normal!! E ori/ori…!

   E un mare adevăr faptul că a creşte un copil nu e lucru uşor. Nopţi nedormite, muncă pentru a-i asigura cele necesare, preocupare pentru a-l educa… multe…! Dar şi satisfacţiile…! Nu există cuvinte prin care să se poată descrie cum îţi poate umple viaţa un copil. Chiar nu există! Îmi aduc aminte de mărturia cutremurătoare a unei doamne, care, de pe vremea comunismului, a ocupat funcţii importante: director de fabrică, după revoluţie, o firmă de succes, dar, ca în orice situaţie, vine vremea când trebuie să te retragi… Asta e! Vârsta… Persoana în cauză nu a avut timp de responsabilităţile unei familii, pentru că a fost mai mult preocupată de „viaţa ei”. Frumoasă, nimic de zis, dar a ajuns în situaţia în care, pesionară, mărturisea că a ajuns invidioasă pe femeia de serviciu de la firmă, care avea doi fii şi care îi mai deschideau uşa, din când în când, să o întrebe „ce mai faci, mamă?”, în timp ce dumneaei avea doar vizitatori care erau interesaţi doar de capacităţile financiare…

   Avortul

   Nu de azi, de ieri se discută despre avort. Problema nu e nouă sub soare, dar se pare că am ajuns într-o fundătură: femeia are dreptul sau nu să facă avort? Prin anii 90 americanii au făcut un film intitulat „strigătul mut” (https://www.youtube.com/watch?v=Jg2V7rmArsw), prin care demostrau că sarcina respectivă e un copil viu, foarte mic ce-i drept, dar care ştie când urmează să fie ucis! Doar că nu se poate apăra! Vă întreb: de ce, dacă omorâm un om născut, facem puşcărie, iar dacă ucidem unul nenăscut, dar viu, nu ar trebui să existe consecinţe? Nu e viu? Dacă nu e viu, cum se dezvoltă în pântecele mamei?

    Dar despre consecinţele psihologice asupra femeii care face avort, nu mai vorbeşte nimeni?

    Ce să mai spunem despre suspiciunea că, cele mai multe dintre cancerele uterine au drept cauză avortul/urile? Nu cunosc un studiu care să fi demonstrat cu certitudine relaţia directă dintre acestea, dar anumite statistici iau în calcul şi această posibilitate…

    Copil nedorit

    Un profesor de la o scoala de medicina a confruntat studentii sai cu urmatoarea situatie spunand : ” Am sa va redau istoricul unei familii. Tatal are sifilis. Mama are TBC. Au avut deja patru copii. Primul este orb. Al doilea a murit imediat dupa nastere. Al treilea este surd. Al patrulea are TBC. Mama este insarcinata. Parintii ar dori sa faca avort. Care este decizia voastra ca viitori specialisti ? Ce credeti ?”
Cei mai multi dintre studenti au recomandat avortul.
„Felicitari, le-a spus profesorul. Tocmai l-ati ucis pe Beethoven !”

O adolescentă este însărcinată. Nu este căsătorită. Logodnicul ei nu e tatăl copilului, şi e supărat. Plus că trăiesc în sărăcie…. Aţi recomanda avortul? Dacă răspunsul este da, tocmai l-aţi ucis pe Iisus Hristos.

    Mai putem adăuga şi violul…  O mărturie… o femeie frumoasă şi din punct de vedere fizic şi din punct de vedere sufletesc… Aş vrea să vă spun mai multe… Dar, ca să nu vă plictisesc, o voi lăsa pe ea, să vă vorbească… https://www.youtube.com/watch?v=Lo6M4NddxeI

                                                                                                                                         26.03.2017

 

DESPRE DUMNEZEU

           Un bun prieten îmi trimite un sms, anunțându-mă că o cunoștință își face blog despre Dumnezeu și mă îndeamnă să mai scriu și eu câte ceva, pentru că mi se ocupă nișa! M-a pufnit râsul! Auzi, mi se ocupă ”nișa”! De parcă vorbitul despre Dumnezeu ar putea ocupa un spațiu al cuiva (abuziv eventual), de către altcineva… Să lămurim lucrurile: a vorbi  sau a scrie despre Dumnezeu, care  e infinit, din orice punct de vedere L-am aborda, nu presupune existența unei limite. Nu are cum. Din moment ce e infinit, chiar dacă am încerca să-L cuprindem în cuvinte, ar trebui să scriem la infinit…! Deci, nu mi se ocupă ”nișa”!

M-am gândit, totuși, la sfatul bunului meu prieten și mi-am dat seama că e ceva interesant în acesta, e un iz de adevăr… Și anume, aș putea enumera două aspecte:

  1. O chestiune personală: da, nu am mai scris de mult.
  2. O datorie morală: Hristos le răspundea fariseilor care îl îndemnau să-și certe ucenicii, la intrarea în Ierusalim: ”Dacă vor tăcea aceştia, pietrele vor striga”. Deci, dacă un preot, care are datoria de a-i învăța pe oameni, tace, atunci cine să vorbească?

Acum, nu aș vrea să se interpreteze că numai un preot are dreptul să vorbească despre Dumnezeu, dar se pune problema CUM se vorbește despre Dumnezeu! Și ca să exemplific, vă voi istorisi un moment din timpul facultății: la un curs, unul dintre profesori, vorbea despre un teolog protestant, care afirma că persoana istorică a lui Iisus Hristos nu a existat. Auzind afirmația, am rămas uimit, dar, revenindu-mi, l-am întrebat pe profesorul respectiv  de ce mai e numit ”teolog”. Răspunsul m-a lăsat total nelămurit: ”Pentru că așa i se spune”. Mi-aș fi dorit să continuăm dialogul respectiv, doar că profesorul era grăbit să își termine cursul de predat, în scurtul timp rămas până la pauză, așa că am renunțat. Acest lucru nu m-a oprit însă de la reflecții personale: cuvântul ”teolog” își are originea în două cuvinte din limba greacă: ”teou”, care înseamnă ”Dumnezeu” și ”logos”, care însemnă ”cuvânt”. Prin alăturarea acestora, a ieșit cuvântul ”teolog”, care ar putea fi înțeles ca cel care vorbește CU Dumnezeu (se roagă) sau cel care vorbește DESPRE Dumnezeu. Numai că a vorbi despre Dumnezeu e cu dus și întors… Se poate vorbi și defăimător și/sau greșit, cum făcea și acest ”teolog” protestant… La urma urma urmei, la categoria ”teolog” se încadrează, până la urmă, și cel care îl înjură pe Dumnezeu…

În fine, Sfinții Părinți sunt de părere că cel mai mare ”teolog” e diavolul. El știe toată Scriptura pe de rost… doar că o răstălmăcește și o aplică după canoane proprii… acest fapt se vede și din întreita ispitire a Mântuitorului: diavolul L-a dus în sfânta cetate, L-a pus pe aripa templului Şi I-a zis: Dacă Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos, că scris este: „Îngerilor Săi va porunci pentru Tine şi Te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să izbeşti de piatră piciorul Tău”.

Despre Dumnezeu și despre cum poate fi descoperit sau despre cum poate/trebuie să fie relația cu El, s-au scris tone de cărți, care mai de care mai interesante, atât pentru cei cu carte mai puțină, cât și pentru cei cu multă știință de carte… problema este alta: faptul că noi știm atât de puțin! Nu cititm Sfânta Scriptură, nici din Sfinții  Părinți, nici Pateric, nici Filocalie…! Oricum, trebuie spus foarte clar că interpretarea Sfintei Scripturi necesită anumite cunoștințe pe care doar studiile de teologie (seminar și facultate) le asigură. Dar chiar și aici, cărțile scrise până acum, atât de multe fiind, au impus crearea unor departamente specifice în cadrul facultăților de teologie, astfel încât, un teolog, în sensul de persoană care studiază domeniul/fenomenul religios, oricât ar fi de studios, tot nu ar putea cuprinde întreaga materie a teologiei de până acum.

Deci, fără elementele de bază ale teologiei, nu recomand nimănui să arunce cu afirmații la adresa lui Dumnezeu, în orice mediu s-ar exprima acea persoană, în trucât riscul de greși este IMENS!! Nici măcar nu recomand compilarea unor texte scrise de alții, chiar dacă acei ”alții” sunt Sfinți Părinți recunoscuți de Biserică! Diavolul atât așteaptă: intenții bune. După aceea, știe el cum să paveze drumul spre iad, mai ales că însăși Sfânta Scriptură ne avertizează: rătăciţi neştiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu. (Matei  22,29);  Omul firesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi nu poate să le înţeleagă, fiindcă ele se judecă duhovniceşte (I Corinteni 2,14); …Nu este de mirare, deoarece însuşi satana se preface în înger al luminii (II Corinteni 11, 14); Se vor scula hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor face semne şi minuni, ca să ducă în rătăcire, de se poate, pe cei aleşi (Marcu 13, 22)!

Concluzia…

26.02.2017

 

AFIRMAȚII PERICULOASE

După aflarea rezultatului de la referendumul din Marea Britanie, domnul Adrian Năstase, fost prim-ministru al României, a afirmat că Germania, după 70 de ani, a câștigat războiul cu Marea Britanie.

Afirmația mi se pare foarte periculoasă, întrucât istoria ne-a dat câteva lecții de care ar trebui să ținem cont!

Înainte de 1989 ni se părea că lucrurile sunt bicolore (dacă luăm în calcul faptul că albul ar putea fi socotită ”culoare”): alb și negru. Negrul era comunismul, albul – capitalismul. Sentimentul predominant era că occidentul e un bloc unitar, în care lucrurile funcționau standardizat, bineînțeles, standardele fiind  foarte înalte, fără ca noi, românii, să putem face distincția dintre interesele diferite ale țărilor ”occidentului”. Acest sentiment era întreținut și de propaganda vestică ce se strecura pe diverse căi: prin radio (Vocea Americii, Radio Europa Liberă), dar și prin filme. Am fost manipulați constant, pe baza unor realități care, în mod evident, nu ne conveneau. Realitatea românească era următoarea: marea majoritate a românilor erau nevoiți să se trezească la orele 5, de dimineață, pentru ca, pe la 5:30 să se așeze la coadă, pentru ca, la orele 7:30-8, când se deschideau magazinele, să poată să mai ”prindă” ceva de mâncare. Toate erau raționalizate: salamurile, carnea, de orice fel, pâinea, laptele… La momentul evenimentelor din 1989 aveam 14 ani și îmi aduc aminte că, înainte de acestea, doream să îmi fac o atmosferă mai interesantă în cameră. Pentru aceasta căutam să imi pun câteva becuri colorate, dar nu găseam. Colindam magazinele orașului o dată sau de două ori pe săptămână, în speranța că voi găsi. Nici o șansă!

Pe această bază, occidentul și-a manifestat ”puterea”: ne vorbea despre drepturile omului, despre dreptul la opinie, la neînfometare, la a avea curent electric fără întreruperi, la libera circulație și așa mai departe… Nu puteam să nu fim de acord cu ei. Oricum, ne fascinau mașinile lor (mai ales cele americane!), luminile orașelor, magazinele lor (le vedeam doar în filme), bogăția… Nu știam nimic despre șomaj (la noi nu exista așa ceva) sau despre concurența neloială sau despre exploatarea  ”omului de către om” – cum spunea Ceaușescu. Abia după ce ne-am recăpătat libertatea am început să vedem câte ceva și atunci neclar… După ce românii au început să iasă din țară, ne-am trezit că ni se pun vize și interdicții… Propaganda cu libera circulație și drepturile omului a devenit, dintr-o dată, doar propagandă! Cu toate acestea, nu am înțeles vremurile și am continuat, multă vreme, până acum chiar, să vedem occidentul alb… Mai toate campaniile electorale de pe la noi s-au bazat pe această idee, iar politicienii care ne-au solicitat votul, ne-au asigurat că ne vor duce în occident… De fapt un occident (ca nivel de trai) adus în România! În acest sens, am renunțat la relațiile de orice tip cu Rusia, cu Orientul (mai mult sau mai puțin ”îndepărtat”) și chiar cu fostele țări comuniste cu care eram partenere în CAER. Vindeam în fosta URSS alimente, blănuri, mobilă; în Orient – automobile, arme… Lista ar putea continua… dar noi ne-am îndreptat cu totul spre ”unitarul” și ”binefăcătorul” occident! Ce am primit? Păi, șomaj, hip-hop, familii destrămate și ideea că homosexualitatea e ceva normal… Cam atât! E foarte adevărat că și noi avem o mare parte din vină că am importat ceea ce era mai rău, că ne-am lăsat manipulați, că ne-am vândut pământurile, țara! Dar, una peste alta, vedem că Occidentul nu e chiar ”alb”, că nu e unitar, că există mari probleme și acolo, că nu suntem chiar iubiți, la care adăugăm faptul că am pierdut foarte multe piețe de desfacere a produselor noastre, că importăm gaze naturale din Rusia la preț mai mare decât nemții (ei au știut să păstreze o relație bună cu rușii) ș.a.m.d.

Britanicii au ales să iasă din U.E.. E dreptul lor. Lumea se agită și, în toată această agitație, politicienii fac declarații și iau decizii. Pentru noi, ca români, ar trebui să ne vedem interesul… În acest sens nu cred că ar trebui să jignim pe nimeni, nu ar trebui să pornim un război cu nimeni… Nu de alta, dar nu e creștinește! Nu trebuie să fim lingăi, dar nici să dăm dovadă de o ”vitejie” inutilă. Domnul Năstase are dreptul, ca noi toți dealtfel, la o părere personală. Exprimată în spațiul public, aceasta ar putea avea consecințe… deci e cu totul altceva…

Istoria ar trebui lăsată în grija lui Dumnezeu. Grija sau grijile noastre ar trebui orientat(ă)(e) spre un comportament creștin: DEMN și NEDUȘMĂNOS.

Cât privește dorința unor politicieni de a ieși din nou în față prin afirmații șoc, nu ar trebui încurajați de atenția noastră. Personal, cred că nu merită!

Minciuna ca adevăr

   La un talk-show la care a fost invitat și domnul Remus Cernea, mare apărător al drepturilor minorităților sexuale, a fost lansată ideea că ”nu există nici o diferență între familiile heteroxesuale și cele homosexuale”. Afirmația cu pricina, făcută chiar de domnul Cernea, apărea în contextul în care se discuta despre adopția și creșterea copiilor… Domnul respectiv flutura niște hârtii despre care afirma că ar fi niște studii ”științifice” făcute de către niște asociații ale unor psihiatri din SUA. Chiar cineva din platou l-a întrebat dacă (scuzați cacofonia!) chiar nu există…

    Personal, mi se pare o mare, IMENSĂ minciună! Chiar și gândind logic ne putem da seama că așa ceva nu este și NU POATE FI adevărat. Dincolo de logică, stă realitatea altora (întucât la noi, aș zice ”Slavă Domnului”!, la noi încă nu s-a legiferat ”familia” homosexuală). Sunt destule articole şi chiar cărţi şi discuţii pe internet în care anumiţi părinţi au probleme în a explica copiilor lor o chestiune fundamentală: de ce unii copii au mamă şi tată, iar alţii au două mame sau doi taţi.

   Bineînţeles, apărătorii relaţiilor de tip homosexual, au şi găsit răspunsul pe care părinţii acestor copii ar trebui să-l „administreze”: pentru că au dreptul.

   În contextul libertăţii pe care o avem (chiar de la Dumnezeu), cred că este cazul să revizuim puţin libertatea noastră… Avem dreptul să fim proşti? Avem. Avem dreptul să fim răi? Avem. Avem dreptul să ne distrugem? Avem. Aceasta este o discuţie doar la nivel teoretic, o „filozofie” abstractă, rigidă şi reducţionistă. Discuţia nu se poate purta doar în termeni teoretici, ci, neapărat, în termenii realităţilor care ne definesc!  Iar dacă lucrurile stau aşa, atunci să vedem: o nouă viaţă umană apare în relaţia dintre un bărbat şi o femeie. Chiar dacă, vreodată, am putea schimba, din punct de vedere „tehnic” acest lucru, NU ar fi BINE. Chiar dacă avem dreptul să fim proşti, acest lucru nu ar însemna implicit şi faptul că e bine! Chiar dacă ne putem distruge, nu înseamnă că e (sau ar fi) bine… Şi tot aşa…

   Cât priveşte creşterea copiilor,  CLAR este faptul că, un copil crescut de mamă şi de tată are alte trăsături psihologice decât unul crescut în familii homosexuale. Un copil are nevoie de ambii poli, masculin şi feminin pentru a fi echilibrat. Nu vreau să fac referire aici la cazurile excepţionale, ci doar la cazuistica generală. Citeam undeva, acum mai mulţi ani în urmă, despre un tată (sau o „mamă” – iertaţi-mi confuzia!), care se plângea colegilor de serviciu că fiul înfiat nu e homosexual. Dar chiar aşa! Cum se stabileşte într-un cuplu de homosexuali cine e „mama” şi cine e „tata”? E o chestiune „administrativă”, juridică, ontologică…? Până la urmă e o curiozitate pe care, probabil, nu ar trebui să o am, pentru că nu mă priveşte, dar nu pot să nu remarc confuzia şi, mai ales, faptul că, acceptând varianta „familiei” homosexuale, dar şi homosexualitatea în sine ca „normalitate”, ducem lumea de râpă…!

  Homosexualitatea nu e ceva nou. Şi Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre acest lucru în epistola sa către Romani, dar niciodată nu a fost recunoscută ca „normalitate”. Până la urmă, dacă tot vorbim despre libertate, mă bucur de faptul că şi aceste persoane au drepturile lor! Nu îi urmăreşte nimeni pe aceşti oameni să vadă ce fac în intimitatea lor. După ştiinţa mea nu avem legi care să-i condamne la moarte sau la închisoare. Au drepturi cetăţeneşti ca oricare cetăţean. Dar a ne cere să-i acceptăm ca familie, ar însemna să coborâm familia la gradul de NIMIC, ar însemna să dăm o lovitură VIEŢII, să atacăm însuşi fundamentul existenţei noastre. Pentru cei care vin cu argumentul că nu suntem în pericol de aşa ceva, i-aş întreba: cine ne garantează nouă şi cine ne poate spune care vor fi consecinţele pe termen lung? A încerca să schimbăm fundamentul vieţii, mi se pare extrem de periculos! Deja ne-am jucat prea mult şi deja suntem într-un vârtej din care nu ştiu cum putem ieşi, iar a  agrava situaţia şi mai mult, cred că va duce la distrugerea acestei lumi. Dar încă mai putem face ceva… În primul rând, să nu mai prezentăm minciuna ca adevăr!